Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

“Locuitorii râdea[u] de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise[ră].”

Acasă este un sentiment care se înfiripă la intersecția dintre un loc fizic și o stare lăuntrică, un spațiu și un timp cârpite din franjurii amintirii, ale căror coordonate se sustrag oricărei definiri. Fiorul cosmogonic reorientează în plan vertical orice nostalgie a originilor. Făt-Frumosul atipic, decrepit, din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte recunoștea, succesiv, pe drumul revenirii la locul de baștină, amplasamentele bătăliilor de odinioară cu Scorpia, Gheonoaia etc. – locuri de încercare inițiatică ce puteau fi, parțial, reconstituite, din memorie, prin negația pe care o presupune orice cunoaștere prin eliminare. Definirea modalității actuale de existență a vechilor tărâmuri de testare doar prin scăderea tuturor reperelor ce existau în trecut și nu mai există la momentul revenirii îl înlănțuie pe Făt-Frumos într-o viziune mioapă.

Eroul din basmul lui Ispirescu este un prizonier al amintirii.

Locurile vizitate din nou, după mulți ani, pe drumul de reîntoarcere, sunt, acum, pacificate și sterile; o dată istovit potențialul de viață originar, nu a mai putut crește, în ritmurile pe care le impune, implacabil, firea, adică treptat și temeinic, în absența eroului din basm, un alt câmp roditor de viață posibilă, decât pentru oamenii și generațiile noi care crescuseră firesc în acele locuri. Deși ar trebui să înțeleagă de ce nu îl bucură absența, la întoarcere, a forțelor brute ce îi blocaseră drumul inițial, eroul nu mai are răbdare să aștepte și să reflecteze. Dezamăgit (prematur) de orașele noi edificate pe vechiul loc al încleștării și, deci, al maturizării, de odinioară, pleacă, descumpănit, de pe meleagurile care, azi, i se refuză ca structură mitologică recognoscibilă: ca semnificație, și deci, ca Ființă, fără să afle niciodată dacă sunt, cu adevărat, vlăguite ontologic.

Istoria tragică din fără bătrânețe și viață fără de moarte urmează tiparul unei aventuri eroice eșuate, atipice și stranii. Calul înaripat ce aduce eroul copleșit de nostalgie la destinație și își ia zborul înapoi către lumea tinereții veșnice este un motiv străvechi. Este asociat cu orice vehicul apt să te transporte, regenerativ, dintr-un trecut mort, întru o nouă modalitate de ființare, reîmprospătată. După ce beneficiase de privilegiile suspendării indefinite a duratei temporale, eroul își recunoaște, din păcate ireversibil și radical, costurile opacității sale la drama devenirii, traduse, în principal, în inabilitatea de a recunoaște, în devenirea însăși, factorul transformator și de a sesiza potențialul germinativ al morții, ca ingredient de bază al vieții, astfel că și în locurile de baștină îl întâmpină aceleași peisaje nefamiliare ale structurilor edificate în absența, și, deci, fără contribuția sa. 

Făt-Frumos-ul ajuns bătrân acasă simbolizează, dintr-un alt unghi interpretativ, uzarea capacității de regenerare a ființei vremelnice expuse prea mult la radiația orbitoare a atemporalității. Lipsit, încă dinainte de a se naște, de abilitatea de a sesiza, și neajunsurile, dar și posibilitățile de viață ale dramei devenirii, eroul basmului este incapabil, până la final, să își recunoască infirmitatea. După ce mai întâi condiționase nașterea sa însăși de recompensa non-devenirii, adică, de o modalitate suspendată de existență, inertă și lipsită de orice potențial - și de moarte, dar și de creștere și reînnoire - la sfârșit, îmbătrânit de zborul reîntoarcerii acasă, cu barba albă crescută până la brâu, Făt-Frumos-ul tragic al lui Ispirescu își refuză ireversibil vocația la reînviere. Deși poate părea încă prezent sub forma invitației calului de a abandona locul - fizic și psihologic - originar, acum aflat în paragină, năpădit de amintiri și ierburi înalte – prilejul este, după părerea mea, tardiv oferit, întrucât personajul nu se mai vede în stare să îl accepte. Potențialul de regenerare se uzează și se epuizează dinainte, încă de la trecerea, nereușită, peste – sau, mai corect spus, pe lângă – spațiile de confruntare ale Scorpiei și Gheonoaei – acum locuite de semenii săi, întrucât o structură narativă clar mitologică nu se poate lipsi de finalitatea comunitară.

Orice structură narativă coerentă și orice figură eroică împlinită pornește de la individ și se finalizează, măcar parțial, în plan general uman, acolo unde se fundamentează o realitate sau se revigorează una preexistentă, eroul fiind, întotdeauna, agentul individual al oricărei întemeieri. Personajul care revine în spațiul prozaic mundan, după succesiunea de inițieri și străluminări ce culminează cu apoteoza, și care este (sau devine) inapt să accepte, la întoarcere, existența lumii, ca reală și, deci, semnificativă, eșuează. Făt-Frumosul tinereții fără bătrânețe ratează una din finalitățile oricărei istorii sacre: împărtășirea, cu alții, a cunoașterii sau meșteșugului sau realității cucerite sau cunoscute, anterior inaccesibile lumii, ce constituie obiectivul prim al oricărei aventuri eroice. Între lumea pământeană și lumea celestă schimbul reciproc de energii s-a întrerupt, întrucât mesagerul ce are acces la ambele își uită cea de-a doua parte a misiunii sacre. Așadar, nu în momentul în care refuză invitația calului de a pleca definitiv către spațiul contemplației pure, ci la trecerea fiecărui prag de reîntoarcere potențialul de regenerare se uzează și se consumă.

“…iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise[ră].” 

Întrucât nu sunt recunoscute, just, ca încercări, în noua modalitate în care îl întâmpină, tărâmurile de odinioară ale Scorpiei și Gheonoaei, locuite acum de puzderie de semeni ai săi, ele sunt greșit și tacit catalogate ca iluzorii și, în consecință, ignorate deși sunt, evident, o parte a obiectivului său de la bun început. Semenii săi născuți în alt timp decât el, sunt percepuți, și ei, ca pseudo-realități evanescente și chiar ostile. Inapt să împărtășească unor oameni dintr-o altă epocă decât a sa din absolutul Ființei, pe care a cunoscut-o în modalitatea sa atemporală și, în retrospectivă și eronat, ca unica reală, eroul purcede “înainte”, adică, spre locul originar pe care credea că îl știe, ratând, astfel, însăși finalitatea implicită a repoziționării sale sub zodia  Devenirii, in care a revenit, deloc întâmplător, mânat de un dor al cărui izvor nu a reușit să îl identifice în mod just:  împărtășirea cu alții, din alt timp decât cel în care s-a născut.