Jurnalul de la Păltiniș (1). Reflectând la o mare absență postdecembristă

Într-o perioadă de prelungită și chinuitoare angoasă, cu multe căi ce se bifurcă și multe opțiuni, am de ales între a pătrunde ca un intrus și a greși în aerul rarefiat al spiritelor mai înalte decât mine, sau de a avea dreptate în tot ceea ce este banal, în tărâmul pe unde mintea pășește cu gând sigur. Nu am aparținut niciodată lumii celor sigure. Am ars de dorul unui tărâm de necuprins cu mintea, acolo unde orice putere speculativă se declară învinsă. Înfrântă era și mintea ascuțită a lui Socrate, la finalul dialogului Phaidon; alternativa mitului i se impune, după ce argumentația logică a luat sfârșit. Este dificil să pătrunzi pe o ușă pe care asemenea spirite rare își asumă riscul de a intra și de a greși, dar și mai greu este să îți trădezi propria natură și să te complaci în justețea adevărurilor banale și a realizărilor facile.

Noica detesta platitudinile, care adesea îi erau servite sub forma unei întrebări de tipul "Ce părere aveți despre Dumnezeu?". Dacă întrebarea nu era surprinzătoare, Noica se detașa, cu plictiseală. Cu toate astea, avea o adevărată manie a detaliului fecund. Ura platitudinile și autorii secunzi tocmai din dorința a se concentra total asupra ideilor cu miez. Îmi amintesc de insistența lui asupra unui vers eminescian inedit, descoperit cu prilejul aventurii facsimilări Caietelor eminesciene și consemnat, dacă nu mă înșel, în Introducere la miracolul eminescian:

"Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit."
Versul mi-a rămas și mie în memorie, proaspăt încă, după mulți ani, grație stăruinței pioase cu care s-a aplecat Noica asupra lui.

De la bun început lectura nouă a Jurnalului noician al lui Liiceanu îmi reconfirmă statura intelectuală de excepție a lui Noica, dar aduce un detaliu nou. Ce trebuia făcut și nu s-a făcut în ultimul deceniu al secolului douăzeci? Investirea integrală a energiilor moștenitorilor culturali ai lui Noica, în generația tânără de atunci. Instituția antrenorului cultural și a cantonamentelor spirituale era adaptată de Noica la spiritul fotbalistic al vremurilor, dar a existat, ca motiv arhetipal, de când există oameni. Figura bătrânului Obi Wan Kenobi este cu mult mai veche decât Sumerul.

În prefața ediției din 1991 a Jurnalului de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, printre multe alte considerații, valide, cu privire la poziția, simultan dificilă și privilegiată, a intelectualului din estul Europei, mi se confirmă că în perioada, forțat apolitică, a comunismului, cultura se putea face. În retrospectivă, mă întreb dacă cele două ore de program la televizor (dintre care una, amintește, corect, autorul, era dedicată familiei prezidențiale), nu a sechestrat, cumva, intelectualul lângă raftul de cărți. Obstinația cu care Noica profesa supraviețuirea prin cultură în perioada comunistă amintește de două metode recomandate de Eliade pentru a rezista terorii istoriei: acțiunea și contemplația, între care și Eliade s-a remarcat, cu succes, doar într-una.

"Noica nu credea decât în Judecata de Apoi a culturii".

Parcurgând recapitularea succintă, făcută de Liiceanu, la cald, cu privire la destinul post-decembrist al Școlii de la Păltiniș, am constatat că Noica avea dreptate și că omul de cultură nu poate face, temeinic, decât cultură.

Jurnalul lui Liiceanu continuă cu ceea ce, după părerea mea, rezumă și calea greșită aleasă, întrucât istoria se desfășoară ca succesiune de evenimente acaparatoare și sterilizante, fie că sunt fascinante sau terifiante și indiferent dacă sistemul politic este comunist (monocromatic) sau capitalist (policromatic). Intelectualul nu poate părăsi prea multă vreme biblioteca fără a se corupe spiritual:

"Cu toate acestea, după evenimentele din decembrie 1989, mai toți intelectualii umaniști români și-au părăsit camerele de lucru – s.m. – și s-au dus la întâlnirea pe care le-o dădea istoria (…) Cei mai mulți dintre noi, prinși în caruselul evenimentelor sau deveniți funționari culturali, n-au mai găsit timp, de opt luni de zile să citească o carte."

Este posibil ca mențiunea asta aluzivă să îl aibă în vedere pe Andrei Pleșu, devenit ministru al culturii, pe care l-am auzit amintind, deloc întâmplător, un aspect dureros al acelei perioade: încetase să mai citească. Dar, mă îndoiesc că se referă doar la Pleșu. Este vorba, în esență, despre obiceiul sănătos al lecturii, care constituie și hrana lăuntrică și ritualul profan ("oare"?) al intelectualului. Toți oamenii care au început să își petreacă timpul contemplând non-ființarea televizionistă au inceput automat să sufere de o maladie care se continuă și azi: malnutriția spirituală. Pleșu, ca și alți cărturari de rasă deja formați, continuă să fie și azi ceea ce a început să fie: un intelectual de marcă. Cine nu a început nici să fie...nu avea ce anume să mai devină. Sau, oricum, nu avea cum să devină întru ființă.

O considerație anume mi-a atras atenția, întrucât ea conține și testamentul lui Noica – dublu continuator al lui Nae Ionescu și Nicolae Iorga, în calitatea lui de "antrenor cultural" și, din păcate, descrie ceea ce nu s-a făcut cu prioritate: "Poate că mai important este să ne concentrăm asupra generației tinere și extraordinarelor ei inteligențe (în fond, acesta este capitalul cel mai de preț al românilor), poate că mai important este să edităm cărți, să ne întoarcem în biblioteci și printre studenți." (s.m.)

Dacă în privința editării cărților Liiceanu a excelat, publicând la editura Humanitas operele de căpătâi ale generației de aur interbelice, și nu numai, antrenoratul cultural și cantonamentele culturale preconizate de Noica, și pentru care ar fi existat talente, nu s-au înfăptuit, din câte știu și nu cred că mai depindea doar de o persoană anume, nici măcar de Liiceanu.

S-ar putea să mă înșel, cu toate astea trebuie să scriu, cel puțin cu caracter de ipoteză de lucru: modelul de dezvoltare ales de România, indiferent de unde este inspirat sau dacă este o opțiune deliberată, trimite cultura și, în general, viața spirituală, la nota de subsol a societății și a individului.

Pentru societatea în care trăim cultura este, pe față, ridiculizată, întrucât pare a se afla într-un veșnic contratimp cu viața însăși sau, cel puțin, cu modalitatea comună de a trăi în spațiul citadin actual din România, în loc să constituie o componentă esențială a vieții înseși.

Noica nu a fost continuat ca instituție, întrucât nu a fost continuat ca mod de a trăi și de a se orienta prin existență, ca ființă.

Perioada mentoratului spiritual clasic de nivel Constantin Noica s-a terminat, abrupt, cu Noica. M-aș bucura să aflu ca a existat și în perioada post-decembristă un incubator de valori precum cel de la Păltiniș. Ceea ce știu sigur este că generația tânără și extraordinarele ei inteligențe de care amintește Liiceanu în 1991 a existat, că informația circula liber, că bibliotecile erau deschise și că se publicau cărți – de toate soiurile și de toate gusturile - într-un ritm halucinant. Mediul era propice, resursa de profesori și tineri a existat.

Tinerii și-au căutat și și-au găsit joburi iar joburile i-au acaparat integral.

Nu îmi pot explica momentul "Noica – Păltiniș", cel puțin nu în totalitate – prin refugiul în cultură pe care ți-l impune o epocă istorică cenușie politic și austeră informațional, întrucât Noica se formase la școala interbelică iar Liiceanu, după cum mărturisește el însuși, făcuse o facultate de filozofie de un Marxism ingrat și integral. Întâlnirea acestor oameni a fost posibilă și rodnică. Dar abandonarea modelului apolitic de tip Noica, a ideilor sale de cantonament cultural, a fost o idee greșită, într-o eră ce devenise, ideologic și material, dacă nu de-a dreptul favorabilă, cel puțin permisivă pentru un asemenea proiect. Școala de la Păltiniș putea fi recreată, fie și într-un ambient urban.

S-a făcut o enormă risipă de energie în fapte și evenimente despre care, acum, ca să îți amintești, trebuie să ai peste 35-40 de ani, iar ca să prezinte importanță, poate că trebuie să ai peste 50…Dispersarea interesului și atenției în tot felul de conflicte sociale, fie și de partea unei cauze considerate juste, dar în dauna tinerilor excepționali care ar fi avut nevoie întreaga îndrumare a ucenicilor lui Noica, a constituit de fapt această absență semnificativă,  a modelelor în carne și oase, care nu mai știu în ce măsură o pot oferi, acum, rețelele de socializare.

După acromatismul apolitic despre care amintește Liiceanu, a urmat o a doua fază a copilăriei mele: excesul orbitor și asurzitor. Am crescut într-un ambient televizat isteric, în care primele amintiri sonore îmi sunt dominate de urlete pro-Ceaușescu iar cele de mai târziu, de urlete anti-Ceaușescu.

L-am auzit pe de Liiceanu pe când eram elev de școală generală, combătând în calitatea lui de membru al Grupului de Dialog social și editor al revistei "22". Dacă nu l-aș fi auzit defel, l-aș fi frecventat, mai târziu, ca filozof român. L-am descoperit în 1990, pe când participa la o dezbatere pe care vârsta pe care aveam atunci mi-o făcea inaccesibilă. Cu acea dezbatere de idei vremelnice a pătruns în mintea mea și asta mi l-a înfățișat distant, întrucât, mai târziu, eu, și poate nu doar eu, am omis să îl caut, pe Liiceanu cel adevărat și peren, adică cel din cărțile sale, întrucât am reținut doar dimensiunea lui istorică și perisabilă. Activitatea lui mi-a devenit cunoscută târziu (prea târziu) și doar fragmentar. În calitatea sa de traducător și comentator al lui Platon, Liiceanu era un om de mare cultură. Dar era prea târziu, întrucât căzusem, eu însumi, în istorie. Și, chiar și acum, împovărat de istorie, îmi este inaccesibil, nu doar Liiceanu cel istoric, dar si alți uriași în ipostază cotidiană, cum este gazetarul Nae Ionescu, pe care, pentru a-l întețelege, trebuie să îi citesc pe alții. Dar îmi este comun și direct în spontaneitatea lui speculativă, simplă până la genialitate, profesorul de filozofie Nae Ionescu. Aș citi cu plăcere cele șaptesprezece cursuri adunate de Vulcănescu și de Noica la finalul anilor '30, dintre care am reușit să găsesc publicate doar trei. Pe astea trei nu se poate chema că le-am citit. Le-am devorat. Pentru adult, cursurile lui Ionescu erau ce erau Cei trei mușchetari pentru copil: o lectură captivantă.

Am căzut eu însumi sub un alt fel de teroare a istoriei, neanticipată, nici de Eliade, nici de Noica: a devenirii fără culoare politică, în care, ca om fără destin cultural, am învățat de la alții care l-au avut; printre alții, de la un Noica sau Eliade. Singura șansă pe care mi-o mai pot pot oferi este aceea de a frecventa, exclusiv, marile bulevarde ale spiritului și de a citi numai giganți, pentru că la umbra lor mă pot îngrozi, dar sunt ferit de riscul de a mă ofili prin banalizare.