Mircea Eliade – Încercarea labirintului (5). Coincidentia oppositorum și integrarea contrariilor

Cu o cazuistică adunată de-a lungul unei vieți și denumită, îndeobște, opera erudită sau academică, Eliade se străduiește, în esență, să ilustreze printr-un număr copleșitor de exemple din cele mai variate culturi, generalitatea și universalitatea atitudinii umane în raport cu experiența divinului, pe care îl percepe în integralitatea sa, în termeni de potențial și de actualitate, ca moarte, renaștere, disoluție, frumusețe, ordine cosmică și haos germinativ precosmogonic.

Pentru Eliade, coincidența contrariilor constituie mecanismul mitogenetic și tiparul mitologic fundamental.

Acea coalescență a contrariilor pe care Eliade o supunea atenției cititorului încă din scrierile de tinerețe constituia un efort asiduu de înțelegere a unei realități paradoxale. Omul, această ființă ambivalentă și contradictorie, damnat să viețuiască de-a pururi în două lumi - “Noi nu trăim într-o lume de îngeri sau de spirite şi nici într-o lume pur animală” ­– nici nu se poate înțelege altfel pe sine, nici nu se poate raporta la absolut de o manieră non-contradictorie.

Cosmosul, ca și condiția umană însăși, se dezvăluie, fie succesiv, fie concomitent, ca actualitate și ca potențialitate, de la sublim la oribil, ca blândețe și cruzime, creație și destrucție. În mitologia indiană, Timpul, marele devorator este, totodată, agentul construcției. Cosmosul și, în ultimă instanță, Timpul, se autogenerează prin regenerarea pe care o presupune orice moarte a unei forme uzate, urmată de renaștere. Păcatul adamic se răscumpără printr-un sacrificiu uman care face posibilă reintegrarea condiției originare paradisiace, dinaintea căderii în lumea contrariilor.

Zeitatea adorată se dezvăluie ca multitudine de micro-ipotostazieri, la nivelul fiecărei culturi, ale modalităților în care energiile de natură cosmică, unele aparent capricioase și absurde, îl pun pe om la încercare.

Eliade a aplicat la un nivel multidimensional conceptul de coincidență a contrariilor “brevetat” de  N. Cusanus, între care am reținut câteva idei centrale ce-i străbat întreaga operă:

•        Transcenderea condiției umane în practicile șamane și yoghine. Prin imobilismul său, practicantul yoga imită o piatră sau un arbore, care pare a contrazice viața însăși, caracterizată prin dinamism și transformare.
•       Camuflarea sacrului în activități aparent profane (irecognoscibilitatea miracolului);
•       Dialectica paradoxală a hierofaniei. Orice hierofanie este simultan o manifestare și o ascundere a sacrului. Este o manifestare, întrucât activitatea sau obiectul ritualic sunt concrete, în materialitatea și funcția lor, și o ocultare, în sensul că, prin definiție, orice emergență a absolutului în domeniul condiționat al existenței temporale, îl limitează și, deci, îl ascunde, ca esență. De aici și ideea capacitații sacrului de a se manifesta concomitent ca prezență (apariție) și ca absență sau ocultare (ascundere, mister)
•      Tendința oricărei culturi religioase de reintegrare a contrariilor, a totalizării asimilabile condiției nefragmentate dinaintea Creației.

Eliade: “(…)în Iahve îl vedem pe Dumnezeul creator şi bun, dar şi pe Dumnezeul cel înfricoşător, gelos şi distrugător; şi acest aspect negativ al divinităţii ne dezvăluie că Dumnezeu este totul” (s.m.)

“Această totalizare a contrariilor se dezvăluie în miturile Marii Zeiţe precum şi în Vechiul Testament prin mânia lui Iahve.”