Mircea Eliade – Încercarea labirintului - idei de amploare și de adâncime (1)

Sunt intrigat de constatarea lui Liiceanu, confirmată de Noica, a îngropării și risipirii ideilor esențiale ale lui Eliade în cărțile de erudiție, pe câtă vreme mie mi se pare orice carte a lui Eliade ca fiind o recapitulare și o amplificare a ideilor deja existente încă de pe vremea Oceanografiei sau Alchimiei asiatice. Eliade este foarte repetitiv ideatic, și uneori și în expresie. Ideile astea de forță pe care Liiceanu le descoperă din lectura Încercării labirintului (1978) mi se par foarte evidente în fiecare lucrare, ba chiar în cuvântul introductiv al fiecărei lucrări.

Din Jurnalul lui Liiceanu:

"Duminică, 19 noiembrie 1978

Ieri şi astăzi am fost în febra Convorbirilor lui Eliade.  Depăşind momentul începutului, sînt uluit să constat ce forţă capătă  — expuse aşa — ideile lui, risipite altminteri şi îngropate  în erudiţia cărţilor. Toată opera lui masivă de savant este alimentată  — constaţi aici — de cîteva idei de o extraordinară amploare  şi adîncime. Înşir ce mi‑a rămas:

1) demonstrarea unei  unităţi paleolitice a omenirii pe baza vîrstei religioase  agricole;

2) mutaţia spirituală care survine o dată cu  trecerea de la vînătoare la agricultură: prin confruntarea cu viaţa  plantei (şi nu a animalului) are loc integrarea omului în ritmul cosmic,  apariţia conştiinţei unităţii vieţii şi‑a morţii, a atitudinii existenţiale  care e rădăcina marilor religii şi care s‑a născut din analogia  cu naşterea, creşterea, moartea şi reînvierea plantei;

3) contribuţia  tuturor oamenilor (culturilor) la istoria spiritului;

4) capacitatea  de semnificare şi simbolizare specifică comportamentului uman îşi  are adevărata (prima) rădăcină în atitudinea existenţială  religioasă;

5) sacrul e camuflat în profan aşa cum pentru  Marx şi Freud profanul era camuflat în sacru; sarcină: „a descifra  camuflajul sacrului în lumea desacralizată". În sfîrşit,

6) cultura  drept condiţie specifică a umanului."

Voi reciti la rându-mi, a nu știu câta oară, dialogul lui Eliade cu Claude-Henri Rocquet, pentru a mă convinge că nu greșesc, dar, în esență, pentru a frecventa în paralel două spirite de mare calibru. Rămân credincios regulii că este preferabil să citești de zece ori o carte de anvergură, decât o sută de scrieri de mâna a doua.

Enumerarea lui Liiceanu merită comentată și completată, întrucât ideile centrale ale lui Eliade sunt mult mai multe, chiar dacă nu sunt, poate originale.
Cel puțin în ceea ce privește sacralitatea care, concomitent, se ocultează și se dezvăluie, o întâlnim, anterior, la Blaga, în alți termeni, ai misterului și revelării, ba chiar la Eminescu:

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă.

(s.m.)

În realitate, oricine citește atent primul volum din Memoriile lui Eliade sesizează că India este, conceptual și biografic, sursa "camuflării sacrului în profan", sejurul indian fiind perceput și relatat în termeni vedantini. Deși nu utilizează terminologia tehnică în Memorii și în pofida reținerilor pe care le avea Eliade în privința școlii Advaita-Vedānta, nu am putut să nu sesizez un mare nivel de consonanță cu ceea ce India concepe ca fiind mecanismele (lit. śakti =energiile) care pun în mișcare iluzia universală, māyā, definite încă din antichitatea Upanișadelor, ca operând simultan ca forțe de învăluire (āvaraṇa- śakti) și proiecție (vikṣepa-śakti). (cf. și H. Zimmer – Myths and Symbols in Indian Art And Civilization)

Amintirile lui Eliade, ironizate de Noica pe motiv că merg prea mult îndărăt, pe linie psihanalitică, până la vârsta la care Eliade mergea în patru labe, denotă o preocupare mai serioasă decât credea Noica, la fel de serioasă precum cea pentru cosmogonie, origine, sursă, existență necondiționată. În reminiscențele sale detaliate, Eliade este mai puțin psihanalitic și mai  mult platonician decât ar crede, poate, Noica și, în plus, Eliade este prototipul exilatului. Un exilat se coaboară obsesiv în fântâna amintirii, până aproape de clipa încarnării spiritului, doar ca să nu îl usuce cu desăvârșire dorul de ai săi. Din punctul de vedere al lui Platon, condiția umană trupească însăși este una a prizonieratului și uitării. Dacă anamnesis-ul platonician era menit să restituie sufletului, încă din viața aceasta, condiția pură dinaintea nașterii în formă trupească, școala indiană Advaita-Vedānta aduce o soluție și mai radicală, pe care Eliade o cunoștea: Mântuirea înseamnă să ajungi la înțelegerea faptului că nici măcar nu te-ai născut încă.

Voi continua enumerarea ideilor centrale descoperite de Liiceanu în formă mai condensată, spune el, în Încercarea labirintului (după părerea mea, în orice lucrare) și pe care le consideră unele de amploare și de profunzime, întrucât este păcat că s-a oprit doar la șase dintre ele.