Mircea Eliade – Încercarea labirintului (3). Revelația prin cultură a omului modern

Ideea Religiosității cosmice (anistorice) a culturilor arhaice trebuia punctată în cadrul punctului 2) din enumerarea lui Liiceanu, în contextul revoluției spirituale ce survine o dată cu descoperirea agriculturii și în cadrul căreia, prin analogie cu viața plantei, se reorganizează întreaga viziune interioară, la nivel psihologic, sub forma ciclurilor, dând naștere și unei noi concepții asupra timpului. Religiozitatea cosmică descoperită în India și asimilată mai apoi cu orice experiență religioasă arhaică, are ca fundament o concepție distinctă asupra curgerii timpului – ciclic.

Eliade: “Condiţia umană împărtăşeşte destinul plantei, deci acela al unui ciclu nesfârşit de naşteri, morţi şi renaşteri…”

Cu privire la Revelația prin cultură a omului modern, câteva gânduri:

Mi-a rămas proaspătă în minte critica adusă de Pleșu într-o apariție televizată din urmă cu câțiva ani acestei “idolatrizări”, de către Eliade, a revelației prin cultură, dar pe care eu o văd într-un context mult mai larg, a dispariției religiozității creștine tradiționale, a secularizării spațiului european și a nihilismului profețit de Nietzsche și Dostoievski.

Deci, ca argument împotriva criticii aduse de Pleșu, aș îndrăzni să propun, ca ipoteză de lucru, omul care are de ales între opțiunea indicată de Eliade, și nimic. Adică, între opțiunea lui Eliade, și nihilismul disperării lui Cioran, căruia religia și cultura îi livrau mijloacele de expresie utilizate, cu măiestrie, pentru a le nega, mai poți sta pe gânduri, întrucât Cioran era un mare artist, printre altele, dar între revelația culturală a lui Eliade și un Cioran incult și psihotic, alegerea este una ușoară.

Omul despre care vorbește Eliade este cel care compune, actualmente, proporția covârșitoare a populației orașelor mari europene sau nord-americane, devenit opac la ritul și simbolul bisericilor creștine și care este nevoit să se documenteze pentru a-și mai putea înțelege propria tradiție spirituală.  

Eliade: “(…)eu cred că noi – care suntem un produs al lumii moderne, suntem „condamnaţi” să primim orice revelaţie prin cultură. Numai prin formele şi structurile culturale putem regăsi izvoarele. Suntem „condamnaţi” să învăţăm şi să ne trezim la viaţă spirituală prin cărţi. În Europa nu mai există învăţământ oral şi nici creativitate folclorică. De aceea cartea, cred eu, are o covârşitoare importanţă, nu numai culturală, dar şi religioasă, şi spirituală.”

În mulții ani petrecuți prin cuburi de sticlă și open-space-uri bucureștene asta era întrebarea mea obsesivă: cum poate fi înțeleasă simbolistica agricolă și pastorală a Noului Testament de un om care nu a văzut niciodată un bob de grâu încolțit, o turmă de oi? La ce distanță te poți deplasa de stilul de viață biblic și să mai fii capabil, totuși, să înțelegi materialul simbolic al miturilor din Biblie? Orice mitologie își extrage materialul din ambient (J. Campbell). O poveste sacră în disonanță ambientală și simbolică își pierde orice putere, iar în absența metodei interpretative a arheologiei spirituale pe care o propunea Eliade, învățăturile vechi nu mai pot fi valorificate și reactualizate. Firul narativ gol este doar un schelet. Asta facem cu formele de viață dispărute: încercăm să le reconstituim după schelete. Eliade a devenit foarte pasionat de religiile lumii pentru că a resimțit ca pe o ruptura semnificativă necesitatea de a studia anumite forme culturale pentru a le (mai) putea înțelege și valorifica, pentru a le scoate din uitare. Eliade nu a înțeles în mod spontan materialul cu care lucrează și nu se sfiește să recunoască.

Sunt la doar a doua generație de la opincă. Am apucat să văd, la doar trei decenii și jumătate distanță, mai întâi, un tip de om, cu un tip de viață și, deci, cu o psihologie integrată cosmic, aproape neschimbate din neolitic, pentru care religiozitatea tradițională nu trebuia studiată, ci era cunoscută direct, întrucât ritul și simbolul creștin se racordează automat la ritmurile agricultorului neolitic pe care l-am cunoscut. Mai apoi, am devenit eu însumi și am cunoscut un alt tipar uman, ca orientare în existență și în propria conștiință, pentru care precipitațiile nu mai au altă semnificație decât cea utilitară cotidiană și urbană: este important dacă plouă ca să știi cu ce te îmbraci și să îți iei la tine umbrelă etc. Pentru omul simplu pe care l-am cunoscut eu, era important dacă ploua ca să știe dacă poate supraviețui iernii care se apropia. Este o diferență semnificativă ce poate fi ilustrată cu zeci de exemple. Dacă se pierdea o oaie sau o vită, plecau noaptea zeci de săteni să o caute. Parabolele păstorului celui bun și oii pierdute se înțelege la nivelul acela în mod direct. Comentariile legate de istoricitate, mitogeneză, context cultural, ar fi fost de-a dreptul superflue într-un asemenea spațiu uniform și monocultural, pe cale de dispariție.

Stilul de viață modern este, efectiv, ireconciliabil cu religiozitatea tradițională întrucât omul actual relaționează altfel cu ambientul iar vechile mituri trebuie, neapărat, valorificate altfel. Nu știu dacă neapărat prin cultură. Știu doar că alternativa este nihilismul distructiv al ateismului militant. Sunt curios dacă generația care nu își poate aduce aminte de o eră în care nu exista internet îi va da dreptate lui Pleșu (sau dacă va ajunge la vârsta actuală a lui Pleșu). Povestea anticipată în Demonii lui Dostoievschi s-a petrecut ulterior aievea, în istorie, și se va mai petrece, doar că omul va avea la dispoziție forțe de distrugere și mai mari.

Pe piatra funerară a lui Rebreanu se află un citat din romanul Ion, în care personajul principal sărută cu voluptate pământul jilav. Dacă nu mi-aș fi înrudit eu însumi sudoarea cu umezeala țărânii din care am fost luat, trăgând la coasă și dând cu sapa în anii primei tinereți, nu aș fi reținut, cu atâta pietate, inscripția funerară a lui Rebreanu. Astfel încât, înțelegerea a fost instantanee, nici un comentariu de critică și estetică literară nu a fost necesar. Dacă nu m-aș putea raporta la genul acesta de exeperiență personală, și nu aș reuși să o reintegrez în orice fel de cunoștință nouă, ar mai rămâne revelația culturii despre care vorbește Eliade.

Aplecarea aceasta titanică spre studiu este soluția la care suntem “condamnați”. Nu este trâmbițată ca o victorie, nici ca o nouă formulă mesianică, ci ca o soluție de compromis și ca o alternativă la, efectiv, nimicul indiferenței și la suferința pe care o generează și perpetuează ignoranța nihilistă și disprețul omului lipsit de o axă de valori ancorată în transcendență.