Lămurire preliminară. Homo Ceaușisticus și Homo Corporaticus

Când Mircea Dinescu își vocifera, disident, indignarea, prin străinătățurile europene ale anului 1989, împotriva conceptului de Homo Ceaușisticus, ca specie hibridă, pe steroizi, a Omului Nou comunist, nu avea cum să prevadă tribulațiile ulterioare ale nației și ale limbii noastre.

Cenușia eră comunistă a consumat, postum, mai toate resursele de entuziasm postdecembrist, într-o titanică luptă de anihilare a comunismului rezidual, luptă fratricidă care a devorat, poate, șansele noastre de a da lumii o nouă generație Mircea Eliade, întrucât, pe fundalul unor chelfăneli, când doctrinare, când curat ciomăgistice, pro- și anti-comuniste, care au continuat, frenetic, mai mult de un deceniu, timpul, marele nostru devorator, a venit.

Timpul nu mai avea răbdare cu generația tânără.

Încăierarea anticomunistă a continuat în fundal iar tinerii ce se pregăteau de absolvire către finalul ultimului deceniu al mileniului doi s-au văzut nevoiți să tacă și să facă. Orientarea statornică a absolvenților de liceu către studii universitare din domenii de viitor, precum tehnologia informației, drept, economie ș.a.m.d., ne-a fost răsplătită cu deasupra de măsură, cu joburi în cuburi de sticlă (în situațiile cele mai fericite). În marile și micile orașe ale României cartierele noi de locuințe și de spații de birouri abundă, doar că nu se mai numesc astfel. Conțin vocabule ciudate, pe care propria-mi meseria nu a reușit să mi le facă insensibile, întrucât sunt amalgamate cu denumiri neaoșe (Berceni, Dâmbovița, Mogoșoia): home residence, city park, business center.

Ne-am trezit aproape peste noapte slujbași într-o specie bizară de capitalism, pe care l-am importat – căci evidența de bun simț și Caragiale ne-ar zice că o țară fără o concentrare autohtonă de capital și de antreprenori, carevasăzică nu are cum să le aibă.. Nici la  cuibarele de sticlă multinaționale, clocind idei prin steering committees si kick-off meetings, nici la căpșunile spaniole nu ar fi visat vreodată, ca specii de capitalism, și nu ar fi pomenit, in speech-urile sale anti-motivaționale, poetul disident Mircea Dinescu. Tinerimea românească din acei ani a fost cuprinsă de o frenezie profesionalizantă, job-istică, autodevoratoare. Companiile transnaționale au inundat piața muncii din România și dorințele tuturor s-au împlinit, măcar în parte: oameni tineri, cu câștiguri cinstite, din muncă intelectuală grea, și-au putut construi case in județul Ilfov, alți tineri, și mai muncitori, și mai talentați, au părăsit țara. Între timp, lupta anti-comunistă și anti-securistă continua, dintr-un timp pe care eu deja îl simțeam asociat cu un trecut îndepărtat, vecin, cumva, cu Revoluția de la 1948, iar generația și mai tânără, de după mine, care nu are amintiri proprii despre perioada de dinainte de 1989, nici măcar cu vocea frumoasă a Sandei Țăranu, este lipsită de orice repere și, deci, de un termen de comparație.

Dezideratele Revoluțiilor Române succesive s-au realizat, măcar în parte. M-am retras cu îndărătnicie de prin toate cercurile în care se discută vacanțele la schi din Austria, porțiunea din deziderat ce s-a înfăptuit, meritând amintită și apreciată, dacă nu ar fi devenit, treptat, un obiect preponderent de interes și finalmente, un adevărat ritual secularizat, prin care se actualizează și se justifică un mit degradat: cariera profesională. Dacă libertatea, și de mișcare, și de cuvântare, ar fi condus și la apariția unor nume românești pe care Austria, sau alte țări din Europa pe care le priveam cu respect, să nu își permită luxul să le ignore, fără a se face de râs, idealurile generațiilor succesive de români care au luptat, au creat și au murit, s-ar fi înfăptuit pe deplin. Europa centrală și vestică a ajuns, între timp, să sufere de alte griji și apăsări și să devină, ea însăși, lipsită de receptivitate pentru propria ei tradiție.

Timpul are și mai puțină răbdare cu generațiile ce nu își pot aminti vocea Sandei Țăranu, căci eu, baremi, mă reîntâlnesc cu limba română a lui Noica, fără să-mi sune deloc straniu, ci dimpotrivă. Generația mai nouă și cu mai multe înzestrări decât a mea, a apucat, însă, de la bun început, să ostenească la prașila intelectuală din ogorul interconectivității globale, fiind cea cu adevărat sacrificată. Copiii deschid ochii într-o Românie al cărei nume, corect, ar trebui scris “Romania Real Estate” iar pentru a face acest “salt” evolutiv, a fost necesară demitologizarea prealabilă a lui Eminescu, de la cumpăna dintre milenii, o specie patologică de chiuretaj spiritual care, dacă nu a fi o grozăvie, aș zice că a și “reușit”. Un specialist în mitologie de nivelul lui Mircea Eliade nu mai aveam cu noi, ca să ne explice structura și funcția mitului și a simbolului, pentru că este greu să ajungi la un asemenea nivel. Dar, experți în demitologizare am avut din belșug, ca tot ceea ce este facil.

Îmi port cugetul, și îndărăt, și înainte, de-a lungul generațiilor, și îl aud cu inima pe Nichita Stănescu stihuind:

"Tristețea mea aude nenăscuții câini/ Pe nenăscuții oameni cum îi latră".

Mă gândesc că de oamenii ăștia nenăscuții nu au niciodată grijă decât visătorii. Ăsta este rostul lor: să le pese de oamenii care ce vor veni după ei, de o manieră ce scandalizează sensibilitățile și starea de lucruri din împărăția evanescentă a cezarului, pe unde mai trec, tangențial, meteori ca regretatul George Pruteanu, poposind vremelnic și plecând prea degrabă. 

Constantin Noica, un visător de mare anvergură al culturii noastre, care își propunea odinioară organizarea de cantonamente spirituale, asemănătoare cu cele de la fotbal, scria Sentimentul românesc al ființei într-o epocă în care își dădea seama, poate, că și tema cărții, și autorul, sunt specii aflate pe lista celor amenințate. La momentul alăturării antitetice a devenirii întru devenire și  a devenirii întru ființă, concepte pe care și-a întemeiat o întreagă ontologie, nu cred că Noica și-ar fi imaginat că săptămâna capitalistă de lucru infinită, lumina artificială și simbioza om-mașină ar putea să îl exileze pe undeva printr-un studiu de paleo cultură, în câteva decenii. Se poate, oare, să  fii atât de bogat - în literă și în spirit, adică, în rostire și în rost - încât să ajungi, la un moment dat, ca român adânc, din ce în ce mai greu de receptat de un tânăr care termină azi liceul? Pentru o nație care, nici nu a rămas ea însăși, întru devenire, dar nici nu a reușit, pe de-a-ntregul, să devină alta, mai întru ființă, prea-mistuită fiind de devenirea întru succes, și prea-stăruitoare în a uita modelele exemplare pe care le-a dat în trecut, ca să mai fie capabilă de altele noi, se poate ca limba română în care își articula Noica ideile, să fie, efectiv, prea bună.

Am părăsit, o vreme, notele de jurnal, de trebuință personală și am început această împărtășire întru idei, o derivă aleatorie prin abisul celest al blogosferei, reluând, după două decenii, lectura magistralelor scrieri purtând amprenta spiritului unei limbi române mustind de sens și a unui magistru cum nu mai există astăzi: Constantin Noica. 

O himeră fierbinte și oarbă mă animă: speranța că mă înșel.