Jurnal de idei

Sunt intrigat de constatarea lui Liiceanu, confirmată de Noica, a îngropării și risipirii ideilor esențiale ale lui Eliade în cărțile de erudiție, pe câtă vreme mie mi se pare orice carte a lui Eliade ca fiind o recapitulare și o amplificare a ideilor deja existente încă de pe vremea Oceanografiei sau Alchimiei asiatice . Eliade este foarte repetitiv ideatic, și uneori și în expresie. Ideile astea de forță pe care Liiceanu le descoperă din lectura Încercării labirintului (1978) mi se par foarte evidente în fiecare lucrare, ba chiar în cuvântul introductiv al fiecărei lucrări. Din Jurnalul lui Liiceanu : "Duminică, 19 noiembrie 1978 Ieri şi astăzi am fost în febra Convorbirilor lui Eliade.  Depăşind momentul începutului, sînt uluit să constat ce forţă capătă  — expuse aşa — ideile lui, risipite altminteri şi îngropate  în erudiţia cărţilor. Toată opera lui masivă de savant este alimentată  — constaţi aici — de cîteva idei de o extraordinară amploare...

Într-o perioadă de prelungită și chinuitoare angoasă, cu multe căi ce se bifurcă și multe opțiuni, am de ales între a pătrunde ca un intrus și a greși în aerul rarefiat al spiritelor mai înalte decât mine, sau de a avea dreptate în tot ceea ce este banal, în tărâmul pe unde mintea pășește cu gând sigur. Nu am aparținut niciodată lumii celor sigure. Am ars de dorul unui tărâm de necuprins cu mintea, acolo unde orice putere speculativă se declară învinsă. Înfrântă era și mintea ascuțită a lui Socrate, la finalul dialogului Phaidon ; alternativa mitului i se impune, după ce argumentația logică a luat sfârșit. Este dificil să pătrunzi pe o ușă pe care asemenea spirite rare își asumă riscul de a intra și de a greși, dar și mai greu este să îți trădezi propria natură și să te complaci în justețea adevărurilor banale și a realizărilor facile. Noica detesta platitudinile, care adesea îi erau servite sub forma unei întrebări de tipul " Ce p ărere aveți despre Dumnezeu? ". Dacă ...

“Locuitorii râdea[u] de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise[ră]. ” Acasă este un sentiment care se înfiripă la intersecția dintre un loc fizic și o stare lăuntrică, un spațiu și un timp cârpite din franjurii amintirii, ale căror coordonate se sustrag oricărei definiri. Fiorul cosmogonic reorientează în plan vertical orice nostalgie a originilor. Făt-Frumosul atipic, decrepit, din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte recunoștea, succesiv, pe drumul revenirii la locul de baștină, amplasamentele bătăliilor de odinioară cu Scorpia, Gheonoaia etc. – locuri de încercare inițiatică ce puteau fi, parțial, reconstituite, din memorie, prin negația pe care o presupune orice cunoaștere prin eliminare. Definirea modalității actuale de existență a vechilor tărâmuri de testare doar prin scăderea tuturor reperelor ce existau în trecut și nu mai există la momentul revenirii îl înlănțuie...

Când Mircea Dinescu își vocifera, disident, indignarea, prin străinătățurile europene ale anului 1989, împotriva conceptului de  Homo Ceaușisticus , ca specie hibridă, pe steroizi, a Omului Nou comunist, nu avea cum să prevadă tribulațiile ulterioare ale nației și ale limbii noastre. Cenușia eră comunistă a consumat, postum, mai toate resursele de entuziasm postdecembrist, într-o titanică luptă de anihilare a comunismului rezidual, luptă fratricidă care a devorat, poate, șansele noastre de a da lumii o nouă generație Mircea Eliade, întrucât, pe fundalul unor chelfăneli, când doctrinare, când curat ciomăgistice, pro- și anti-comuniste, care au continuat, frenetic, mai mult de un deceniu,  timpul , marele nostru devorator, a venit. Timpul  nu mai avea răbdare  cu generația tânără. Încăierarea anticomunistă a continuat în fundal iar tinerii ce se pregăteau de absolvire către finalul ultimului deceniu al mileniului doi s-au văzut nevoiți să tacă și s...