Patologia mitogenetica urbana. Desacralizare, politeism tehnologic, rituri degradate si nihilism (1)

”Si era noapte” (Ioan, 13,30)

Dupa decesul lui Dumnezeu declarat cu obida de catre Nietzsche, pamantul a ramas netocmit si gol, iar constiinta omeneasca a coborat fara sa stie inaintea vremii in care duhul biblic din primordii se preumbla pe deasupra apelor nedeslusite.

Am incetat, ca civilizatie, sa il mai cunoastem pe Zeul Fiintei, acela care isi refuza orice caracteristici si contextualizare in Exod, 3,14, recomandandu-se, simplu, dar atotputernic, ca "Eu sunt", pentru ca am devenit orbi la tot ceea ce dainuie, opaci la valorile care intemeiaza, surzi la muzica linistii depline. Nu am mai fost in stare sa vedem, sa auzim, sa dorim decat ceea ce se autodefineste, strident, pe axa orizontala a devenirii, ca "Eu fac". Am parasit abruptul vertical al Fiintei si am vazut ca, in ordinea liniara a devenirii lucrurile care se fac, nu pot, prin ele insele, sa implineasca, atata vreme cat urmeaza tiparul celor ce se infaptuiesc doar intru taramul faptuirii.

Abandonarea propriei noastre esente intru o eterna faptuire lipsita de o finalitate depasind orizonturile vizibile ale taramului celor ce devin este sarutul tradator cu care incercam, iarasi fara succes, sa pangarim pentru totdeauna obrazul nevazut si neintinat al Fiintei.

Si era noapte.

Ne-a reamintit Heidegger ca suntem prea tarziu pentru zei si prea devreme pentru Fiinta.

Nu am facut decat sa pierdem echilibrul.Intre fiintare si faptuire, balantas-a inclinat in favoarea faptuirii.

Suntem intr-o faza tranzitorie, in care inca ne straduim sa invatam ca nicio culme a prosperitatii nu poate potoli foamea de transcendenta a fiintei umane. Dupa ce Marx a incercat sa ne dadaceasca, inteligent pana la stupizenie, ca religia este opiul saracilor, am trecut si peste stadiul in care am esuat sa ne convingem ca utopiile sociale si mitul omului nou au dat gres, tocmai pentru ca utopiile sociale par a fi un opiu mult mai eficace, cu efecte mult mai vizibile. Poate fara sa stie, Marx se incaiera cu un adversar redutabil, Sfantul Apostol Pavel, care nu credea in cele ce se vad, si care sunt trecatoare, ci in cele ce nu se vad, si care sunt vesnice.

Provizoratul existentei trupesti contine un dublu indemn, o dubla necesitate cu care se naste orice exemplar uman: actiunea si fiintarea. Fiinta umana traind sub ghilotina istoricitatii este nevoita sa infaptuiasca, si sa faptuiasca atat de intelept, incat sa nu isi tradeze, precum Raskolnikov, esenta transcendenta, nici ca o scuza si nici macar in numele unui scop nobil.

Inca mai credem ca traim intr-o crestinatate, paradoxal secularizata, pe ici, pe colo, dar, in esenta, intr-un temeinic sistem religios monoteist, cand in fapt suntem politeisti, la un nivel periculos de profund, nu pentru ca sistemele politeiste ar fi aberante, in sine, ci pentru ca trasaturile specifice politeiste se camufleaza insidios sub masca utilitatii, sau, in termeni platonicieni, a Binelui.

Civilizatia occidentala este de un politeism degradat, diform si idolatru. Astfel a luat nastere mitul omului nou comunist, cu panteonul sau specific, sistemul cultual al stramosilor, al personalitatii mesianice dictatoriale si restul de paliative religioase la care omul recurge cand intra in declin religia propriu-zisa si nu mai stie cum sa isi astampere setea de transcendenta. Astfel a luat nastere si mitul lui Homo Corporaticus, in care omul pedepsit sa lucreze pamantul din care a fost luat a fost inlocuit de omul care isi perverteste esenta mintii, trudind in fata unor monitoare ca sa isi permita sa isi plateasca in 35 de ani acoperisul de deasupra capului si viitorul concediu.

Vechile zeitati pagane nu erau altceva decat personificari ale cosmosului, ale fortelor misterioase care pun in miscare intreaga realitate, pe care omul arhaic nu si-o putea imagina ca fiind lipsita de de inteligenta si volitie proprie, o inteligenta multi-forma si actionand dinlauntrul lucrurilor si fenomenelor. Fiecare circumstantiere a acestei unice inteligente, se manifesta ca realitate (ontofanie) si ca putere (kratofanie) si astfel panteonul se imbogatea cu un nou zeu.

Pentru a vedea ce anume constituie realitatea noastra ambientala si metamorfoza pe care o traim sub presiunea ei, trebuie sa incetam sa mai credem in ceea ce declaram si sa ne punem speranta si increderea in ceea ce simtim.

Obiectul devotiunii noastre este in esenta ceea ce ne ocupa spatiul atentiei cu preponderenta si ne orienteaza in campul realitatii, implinindu-ne. De aceea eu cred ca am ajuns o societate politeista, intrucat adoram extrem de multe zeitati, desi nu recunoastem, efectiv, pentru ca ne este groaza sa rostim cuvinte atat de nemiloase, cu privire la ceea ce experimentam la un nivel profund, ca aparenta si ca substitut de realitate si surogat axiologic.

Sentimentul sacrului esteo busola existentiala. Uneori, insa, busolele se defecteaza si nu mai arata corect nordul. Ca navigator prin realitate – caci asta este orice om – este dificil sa recunosti ca ti s-a defectat busola, ca esti, efectiv, debusolat existential.

Daca vrem sa trasam coordonatele religioase ale omului actual, va trebui sa vedem ce activitati ritualizeaza el prin repetitie, ce valori sustine prin atitudine (si nu doar declarativ) si care este firul narativ (mitul, istoria sacra) din care crede el ca face parte, intrucat stupizenia marxista care tipa, ca alama sunatoare, ca religia este opiul saracilor, va trebui contracarata cu un adevar puternic: utopiile si experimentele sociale dezastruoase in numele binelui sunt opiul saracilor si nu religia. Si, din cate am vazut, nu doar al saracilor.

Din presupozitiile astea care impun si cadrul de discutie de plecare, am ajuns la concluzia ca avem de a face cu o sacralitate degradata si parazitizata de experienta profana.